Convoi de robi mânat cu aroganță
trecea greoi ca un talaz în spume.
Toți fără Dumnezeu şi fără nume,
fără popor şi fără de speranță.
Dar toți nepăsători şi puşi pe glume...

Cu suflet orb, lipsit de conştiință,
treceau spre târg cântând refrene stranii.
Şi-n amăgirea fără de căință,
un singur chip, o singură ființă
avea suspinul tragicei pierzanii.

Era o sclavă cu un chip de ceară,
cu ochi amari, cu fruntea încrețită.
Din cuibul părintesc ademenită,
nu lanțul îi era acum povară,
cât visul ei din anii de fecioară.

Mergând prin colb, ea se vedea acasă,
se revedea în dulce amintire,
lucrând la zestrea sfântă de mireasă,
cu gândul dus în zarea vaporoasă,
spre tainicul, neîntâlnitul mire...

Au fost ani dulci în casa cea bătrână.
Şi clipele zburau ca o părere.
Dar într-un ceas de seară, la fântână,
îi apăru un prinț... cu grai de miere...
cu pieptul strălucind de juvaere...
Şi ea fugi cu el... ca o păgână.

Apoi... curând, ca sclavă de vânzare,
porni-n convoi pe drumuri neîntoarse.
Pe când măicuța ei, cu pleoape arse,
o căuta prin târguri şi oboare.
„Fetița mea... neprihănită floare...”

„Vai, ce-am făcut!” şoptea în lacrimi sclava.
„Cum de-am crezut minciuna care-n bată?
Cum n-am simțit în cupa ei otrava?
Dar adevărul, adevărul unde-i?
Ah, adevărul, Doamne, când se-arată?
O adevărul... e un vis...

Dar iată,
oprit în drum, un tânăr o priveşte.
Se uită lung la ochii plânşi feciorul.
Suspinul ei îl prinde ca-ntr-un cleşte.
El face-un semn. Convoiul se opreşte.
Din nori de colb se-arată negustorul.

O linişte ca de mormânt se face.
„Ce preț?” întreabă tânărul în şoaptă.
Pe fața lui e-o milă şi o pace.
El dă o pungă omului rapace.
Dar omul-şarpe râde şi aşteaptă.

Cumpărătorul mâna-n brâu şi-afundă.
Şi pungile răsar fără zăbavă.
Se uită lacom vipera hulpavă.
Copila-ncearcă taina s-o pătrundă:
Atâta aur pentru-o biată sclavă?

Deodată negustorul, om de piață,
pe tânăr de un umăr îl cuprinde.
„O inimă pe aur nu se vinde...”
îi spune-ncet. „Da, mila ei te prinde.
Suspinul ei... te doare şi te-ngheață.
Ei bine... iată... viață pentru viață!...”

Stă tânărul şi un cuvânt nu spune.
Şi nimeni nici o şoaptă nu îngână.
Căci n-a mai fost asemenea minune.
Iar sclava simte-n suflet o genune.
Se leagănă şi cade în țărână.

Când s-a trezit... era în libertate.
Pe ulița cea largă, negustorul
pornea din nou cu sclavii prin cetate.
Şi-n locul ei, în lanțuri sângerate,
era lovit cu biciul... salvatorul.

„Cu prețul vieții lui?... Dar cine-i oare?”
şopteşte fata-n plâns, smulgându-şi părul.
Şi-un tinerel de undeva răsare...
„Cum? Nu ştii cine-i?
„Nu ştiu.?”
„Adevărul.”


Vai, adevărul... printre sclavi... pe uliți...?
Convoiul piere-n zări halucinante...
Iar fata vede-acum pontifi, bacante,
atleți cu lauri, cavaleri cu suliți
şi nobili cu sklipiri de diamante.

„Sunt liberă... Şi viața-mi stă în față
desfăşurându-şi toată strălucirea.
Dar, ce ciudat! oriunde-arunc privirea,
văd numai măşti pe suflete de gheață.
Sunt liberă. Dar unde-i fericirea?”

Şi-atunci... porni în lume. Dar Cuvântul
o întâlni deodată prin ogoare.
căci ea văzu un om cu chip de floare
trăgând un plug ce răscolea pământul.
Şi El spunea o taină, o chemare...

„Veniți la Mine, voi cei fără tihnă,
veniți să ducem jugul împreună
şi veți avea în suflete odihnă;
Căci jugul Meu e pace şi cunună!”

Era cumpărătorul de suspine...
Cel ce-a plătit cu viața. Adevărul.
Iar fata alergă să I se-nchine
şi, ca ştergar, să-şi despletească părul.

Şi-n jug cu El, află ea fericirea.
Căci adevărul sfânt te face liber,
ca, liber, să primeşti sau nu IUBIREA