Creșteam din brațul ei de toamnă
Hoinărind păduri de lacrimi foșnind
Îmi sărutai buza de fragi
Îți mângâiam fruntea de liniște
Și adormeam
Cu genunchii prea arși
De întunericul vorbelor născute de vânt.
Uitam să ridic ochii spre cer
Să ajung dincolo de aici
Mai aproape de NOI...
Urlam și chemam înapoi un demult...
Dar tu îmi spuneai:
„Ascultă! Cântă lumina! Lasă-i tălpile
Să calce pragul
Sângelui tău...”