Puterea speranței și crezul la cer
priviea-mi țintește
iar ochiul străin de corpul profan
îi spune copilului
că mâine-i orfan.

Oferă-i timpului tot ce-și dorește
și mușcă din sufletul lui efemer;
hrănește-ți trăirea
și-n ea oglindește
speranța de fier.

Coboară spre mine lumină obscură!
Întunecă-mi viața!
În mine pieirea eu vreau să ți-o simt
iar sacrul stindard ce-nprăștie ceața
în zbor să îl prind.

Redă-mi iar puterea de-a mai face un pas
să-mi văd iarăși țara din vârf de colină
tristețea și dorul fiind a mea vină
când lacrima-mi seacă se scurge senină
sfidând iar pământul și timpul rămas.