Vacile pe-o creastă ca un stol de ciori.
Plouă dezolare peste câmpii goi.
Frigul ce se cerne, soarele din nori
Rostuiește teama prăbușită-n noi.

O, icoană plânsă cu lacrimi de mir,
Ca lumina zilei,-n dalbă mănăstire
Îmi apari tu mie, un vânăt emir.
Și-n această tristă, moartă-a mea trăire,

Ești o țintă vie, dulce ideal
Mâna ta, pe frunte-mi, las-o acum cu milă.
Lung mi-a fost acasă șaua unui cal,
Mii de verste triste, să te văd copilă.

Să-mi inspiri diwanul, stea fără apus,
Nordic hagialâcul, pân’ la cap, l-am dus.