Sper să vii la înmormântarea mea
în același costum alb
pe care îl purtai odată.
Mi-am prins flori negre-n păr
și pe rochie-mi strălucesc trandafirii.
Am îmbrăcat haina albastră
a durerii.
A iubirii.

Am deschis ochii și-am văzut
ce întuneric, Doamne,
ce întuneric ai lăsat peste pământ.

Și am murit.
De ce plâng toți?
Acesta nu-i un ultim drum.
E calea pe care mă întorc
a treia zi, după amurg.

Mă-ntreb adesea cine sunt,
copil sau viață fără veghe,
pierdută-n sufletul tăcut
a unui înger-ntr-o ureche.

Unde te-ai dus,
biet lan de maci,
durerea mea străveche?
Unde-ai plecat,
suflet nebun,
poveste făr-pereche?