Insidios și efemer cotropești atîtea unghere
ca un intestin sticlos și umed prăvălit apoteotic
peste buzele condamnatului la moarte.
Ca o gingie lipsită de os strivind caria spongiformă a gîndurilor tale
mă privești aparent meditativ și calm...
Verdele puroiului se potrivește de minune culorii antisufletului tău;
E sublim... de-a dreptul sublim
cum pășești ondulînd maiestuos șoldurile falnice ale inepției
tolănindu-te într-un tîrziu asemeni unui eunuc bătrîn și constipat...
Icnetul tău zăvorăște atîtea frămîntări pancreatice încît ne amețești...
Lumea noastră e prea simplă pentru tine...
Labirinticele tale gînduri se împreună într-un fel de gelatină vîscoasă
și ne îmbrățișează pe toți cu o ceață clorhidrică și binevoitoare... e atît de bine...
Și apoi saliva... O da! saliva... nimic nu se aseamănă acestei ploi binecuvîntate,
cînd stropii ei pogoară aurore peste pleopele noastre...
De ce să nu credem? Credem tot ce ne spui! E religia noastră... te venerăm.
O tu! Atotcunoscătorule! Născătorule de nimic și de scrum...
Mă plec asemeni unui nevolnic și te implor: Du-te și fă un duș că puți!