Tot ce-a putut să-nsemne
vreodată tristețe...
și a oprit înțelesul în ochii lui.
De-al lor fior
mi-am uitat pașii pe aleile parcurilor,
neștiind că s-ar putea
să mă găsescă frunzele lacrimilor
si să-mi fure albastra taină
a unor ploape închise ușor...

Tristețea privirii lui
m-a găsit într-o toamnă,
eram grăbită de respirația vântului...
El era grăbit de timp
să respire viața...
Dar dorința ochilor săi din acea chipă
striga din toate sclipirile:
"Singurătate!"
că să se uite,să se piardă
în a frunzelor ruginice cetate.
Eu atunci am spus un descântec
si am oprit minutul,
si le-am aflat privirilor
si gândul!...