zice domnul cu proteză
spre vecina lui, vădana,
ce-mbrăcase-n negru strana:
soră cu plângând un gând
după cel ce prea curând
a plecat să nu se-ntoarcă,
timpul să-l dezveți să toarcă
nu ai cum, de-aceea eu
mi te-ași lua cu mine-n barcă
unde am o micburgheză
de grădină ce încearcă
să devină japoneză.

rezultatul? o pereche
c-un fudul de o ureche
și-o trăznită de babetă
fudulind pe dești verghetă!

da-i plăcut să-i vezi prin arcă,
purtați de un pas vioi,
cum deretică in doi
și se și privesc de parcă
au uitat de raboteza
timpului, pungaș de zarcă
ce tot strânge paranteza
dar nu poate să doboare
încă-acest surâs de floare
din grădina japoneză.