Mi-s ochii grei, oglindă de minciuni,
Potecile credinței mi se retrag din piept,
Și las în urmă pașii Saharelor nebune,
La stația dintre Poli azi nu te mai aștept

Se-nmoaie cruzii castanii în huma înserării
Și rătăcite suliți se frâng în galaxii,
Vestesc sirene stranii decesele iubirii,
Ah! Cum aș vrea la noapte tu totuși să mai vii...

Nu simt nici caldarâmul târânduse-n tăcere,
E-o beznă de catran și mi-am pierdut lumina
În ochii tăi magnetici și-acum zadarnic caut
O slujbă de iubire, răstălmăcindu-mi vina

În port răzbat molatic chemările de val,
Vaporul meu speranță împotmolit în stele
Zadarnic urlă-n noapte, bătrână jucărie,
Când ancori în rugină se descompun mișele

Am fost un căpitan din cei de cursă lungă,
Ce-a spulberat planetei capsula ei concavă,
Dar eșuând la țărmul fugarelor plăceri,
Ales al desfrânării sunt căpitan epavă

În ceața-amăgitoare a marilor taverne
Iubirea de pierzanie și-a prins ca un magnet
Privirile-i flămânde de ancora speranței
Și ancora străpunsă s-a descompus încet

La stația dintre Poli azi nu te mai aștept,
M-am dăruit minciunii și miezului de-orgii,
Te port ca un blestem în cojile osândei,
Ah! Cum aș vrea la noapte tu totuși să mai vii...