uneori
se rupea de lume
făcea un gest
de alungare
pentru ideile fără comisionar
încă o încercare
apoi dreptul la respirație
subiacent
frunzele mândre sfârșeau în noroi
numărul cotidian
cu o perie în mână
nu-i mai păsa de aerul curat
sau schimbarea vremii
și o frică bolnavă mai stătea acolo
să-l vadă plecând
se lipeau de ființa lui fotografii curioase
ca o febră tropicală
moartea îl cerceta cu umbre slabe și lungi
fără zgomot în albia râului
cineva îl striga să privească în abis
partea întunecată își ascundea fața în mâini
între formule prilejul și întâmplarea
cădeau înspre rugăciune
fie ce-o fi și
calea avea o figură inexpresivă, de piatră...