Pe strada mea, moartea îmi lasă semne.
Încă o victimă a timpurilor de azi, s-a liniștit...
Tatăl își va conduce fiul pe ultimul drum.
Ciudat obicei, să punem stofa neagră pe poartă,
Încă o confirmare e aceasta, a răcelii ei.
E rece! Le îngheață trupurile,
Le dă un nume după numele ei.
Moarte, morți, mort...
Cu capul plecat, trec pe lângă casa îndurerată.
În sufletul meu țipă până la creier,
O singură întrebare fără ecou.
Ce este viața? Ce? Ce este???
"Spirit si materie" - scria undeva...
Acum, nu! Răspunsul îmi pleznește prin vene.
Eu știu ce este... o pot defini și eu
Viața este o enigmă,
Iar timpul este amantul ei perfect
Împreună ne ucid celulele, injectându-ne chin
Taci! Taci îmi spun...
Taci suflete! Nu-mi mai dicta nici un cuvânt.
Vreau o secundă să-mi golesc gândurile de suferință,
Să rup sigiliul durerii din inimă... Să tac...
Da! Să tac! Dar stiu că nu am nici o șansă.
Oricine ar vrea s-o ia de la-nceput.
Dar pentru toti drumul e înainte.
Sunt în rând. Voi continua să merg
N-am de ales. Există numai o variantă sigură
Și același final neîndreptățit
Nu am putere să gândesc mai puțin
Nu voi pune eu punctul la fraza asta.
Așa se întâmpla cu noi toți.
Ultima frază va rămâne fără punct
Și punctul nu va naște poezie
Nici cuvintele și nici durerea.
Vreau să tac! Dar oare pot s-adorm?
Îmi doresc măcar mâine o dimineață ploioasă
Ascunsă-n patul de dorințe... Eu...
Să-mi continui liniștită visul
În care să nu am nici un mort.