Picioarele tânjeau după o fugă,
Fuga după o frunză căzută...
Scoicile-și lingeau rănile
Ascunse-n perle,
Iar toamna, ca moÈ™ Ene pe la gene,
Adia ca un regret dulce.
Curgea prin iarbă și copaci
Un pârâu de-ngălbenire și de ofilire
De care moartea-și rezema
Râna într-o tâmplă
Ascuțindu-și avântul coasei
De punctul spart al trecerii de timp...
Grăbind gândul ajunsesem acasă.
Acolo o umbră poposea pe scaun
Făcând autopsia singurătății mele
Ce murise cât timp fusesem plecat.
Ce straniu! ÃŽn loc de ficat
Avea inimă! În loc de plămâni
Avea inimă! Și-n loc de mine
Avea tot o inimă...