Ne-am nascut cu totii din dorinta de a crea ceva nou, inedit; si totusi, foarte putini dintre noi rezista. Cei mai placuti sunt, cum bine stiti, visatorii, cei ce iubesc fara limita, se minuneaza continuu si nu respecta nici un rationament. Dar cei ce intr-adevar reusesc sa se impuna, sunt aproape intotdeauna croiti pe acelasi criteriu: sa fie obiectivi, functionali, solizi, reci si comformisti. Ei sunt bineveniti din cauza naturii lor.
Dar eu nu sunt unul dintre ei. Ca multi altii de felul meu, nu m-am nascut ca sa respect reguli, nu am fost facut ca sa ma integrez in conceptele altora. Eu sunt ceea ce sunt pentru ca oamenilor le place sa viseze, sa alerge de nebuni, sa rada zgomotos, sa iubeasca si sa ramana pe veci copii. Ma face sa ma simt extraordinar de bine si de privilegiat ca eu fac parte dintre cei ce nu trebuie sa se supuna regulilor. Si se vede… O, ce bine se vede ! Radiez de placere si frumusete iar ceilalti ma recunosc imediat invidiosi. EI sunt mereu grabiti in rutina lor si nu prea se pot opri sa ma admire pe mine si pe cei ca mine. Cu toate acestea, toti ma vad, chiar si in treacat, vioi, atragator si nonconformist.
De cand m-am nascut, toti cei ce ma bagau in seama traiau aceeasi experienta bizara, inedita si surprinzatoare. Tuturor ma adresam la fel si toti ramaneau impresionati.
“Lasa-ma in ochii tai, in gura ta, in mainile tale, in mintea ta… Priveste-ma, gusta-ma, simte-ma, …” M-am nascut ca o intepatura de ac si am devenit o desfatare pentru simturi.
Dar am inceput sa palesc de la un timp. S-a pierdut interesul asupra mea aproape de tot. De ce ? Heh, de cate ori nu-mi pun intrebarea asta in speranta ca voi gasi un raspuns mai placut; dar raspunsul este mereu acelasi: pentru ca am fost coplesit de cei ce au o valoare practica, de cei reci, rigizi si obiectivi. Au inceput sa treaca in fuga lor oarba pe langa mine si oamenii au fost nevoiti sa le acorde lor atentie, nu mie.
Pana sa se intample toate acestea am vazut cum altii ca mine patesc la fel, dupa care incep sa stagneze, sa se prafuiasca si-ntr-un final… sa se sinucida. Caci rostul nostru este sa mentinem in viata visul, iar cei ce ne uita sau ne ignora, de fapt ne cer moartea…
Dupa cum spuneam, de la un timp mi-am dat seama ca incet-incet se uita de mine. Atat de rar sunt pomenit in ultima vreme ! Uf, si nu ca n-as intelege, dar mi-e ciuda ! In catedrala asta cu ferestre mari si raze calde ce lumineaza podele ne nastem cu totii, fara exceptie. M-am plimbat cat m-am plimbat prin ea si tare am fost luat in seama, laudat, iubit si venerat. Dar acum… m-am retras pe treptele casei, somer.
Stiu ca ma tot repet dar imi place la nebunie sa-mi amintesc momentele mele de glorie.
Ma tot uit la ceilalti.. grabiti, distanti… Din cand in cand ii vad si pe ai mei, frumosi si sclipitori ca intotdeauna… Imi zambesc tacuti, imi fac cu ochiul parca mi-ar spune “Esti frumos… indiferent de soarta ta, esti frumos…” si-i vad cum se strang in curtea catedralei, pe rand, sa se sinucida. Unul si-a taiat venele, altul s-a spanzurat, alti cativa s-au inecat in fantana din mijlocul curtii; unii au preferat sa se arunce de pe acoperis iar altii au fost decapitati din bunavointa unora mereu pusi pe fuga, mereu grabiti sa faca ceva practic.
Asa ca stau pe scarile cladirii, imi aprind o tigara si meditez. Nu vreau sa realizez, dar stiu ca va veni vremea cand va trebui sa ma sinucid si eu. Se pare ca acesata mareata catedrala nu ma mai vrea, nu mai are nevoie de mine sau, cine stie, poate ma ignora… In orice caz, trebuie sa-i satisfac vrerea si sa mor… ca orice om, asa cum vrea ea.. Poate ca ma voi spanzura; in fond, nu mai conteaza de mult timp cat de original sunt.
Astfel, ma apropii de primul copac pe care-l vad. De-a lungul stagnarii mele, un conformist mi-a faurit o franghie de toata frumusetea. Acum o privesc cum se zvarcoleste nerabdatoare in mainile mele. Ma uit in sus si soarele ma orbeste. De unde soare ? Ma rog, nu conteaza. Arunc franghia ce se aseaza cuminte peste cea mai de jos craca a copacului. Ma sui pe bolovan si-mi pun streangul in jurul gatului. Ma mai uit odata la portile catedralei, la ferestre, in curte…. Aceeasi agitatie si nimenui nu-i mai pasa ca eu voi lipsi. Franghia legata bine ma strage tocmai potrivit. Asta e… Agit bolovanul pana imi scapa de sub picioare si … cateva incordari si zvarcoliri…
Gata.
M-am sinucis, dar nu am murit; n-am murti asa cum n-au murit nici ceilalti ca mine dupa ce s-au sinucis. Si-i vad acum in jurul meu, sangerand, inecati, spanzurati, striviti dar deloc morti; deoarece si-au pastrat sclipirea si frumusetea de odinioara, doar ca acum sunt inerti, preafuiti, ca si mine. Inteleg acum de ce nu putem muri.
Nu putem muri pentru ca aceasta catedrala placut luminata, ce este sufletul si mintea omului, desi ne-a dorit o moarte tipic umana, prin sinucidere, nu stie ca noi nu putem muri; noi, gandurile visatoare, nu vom muri niciodata.

Intotdeauna ne vei gasi in curtea din spate, zambind morti, inerti si sclipitori.