Nu știu dacă vreodată aș concepe
Să răspândesc ceva în lumea largă
De n-aÈ™ avea idee cum se-ncepe...

Păreau în juru-mi toate că aleargă
Purtate de o mână nevăzută,
Ca sufletul ce zace-ntins pe targă

Când, biruit, căzut de pe redută,
Pe ultima suflare delirantă,
Martirizat, poporul îl salută...

Crispat de starea abracadabrantă,
Prin neguri încercam să văd Fantoma
Ce mă ținea în starea palpitantă.

(Așa cum unii-au încercat cu Goma!)...
Prin densitatea grea și monolită
Mă și vedeam, sub cheie, la "Sodoma",

Restructurat, compact, în stalagmită,
De forțe distructiv-incoerente,
Anihilând ce nu puteau să-nghită.

Cu simțurile toate convergente
Spre-același țel, eliminam prezentul
Ca singur vinovat de incidente.

Dorind pe adevăr să pun accentul,
Motiv cătam în mine de vreo oră
Când brusc văzui, în fața mea, "Sergentul".

Părea același ce, rănit, în "horă"
De-Alecsandri în drept repus, cu pana,
Avea sumanul rupt. Și-o auroră

Îl lumina ca să-i aline rana.
Părea... dar stam în ambiguitate :
Ruptura ascundea sub ea "sutana",

Plus alte multe găuri mici, în spate,
Făcându-te să crezi, prin exponență,
Că i-ar fi fost, "post-mortem", acordate...

Deci, dacă nu-i găseam apartenență
Sergentului – erou din poezie,
Ce altă inconformă "eminență"

Ar fi putut în fața mea să fie ?
Așa mă perpeleam privind "Sumanul"
Ce drumuia prin groasa prăfărie…

Mi-am zis atunci : "Să știi e Căpitanul
Ce l-am avut un an întreg la școală"...
Dar nu a fost a fi Pretorianul,

C-avea o fire excesiv domoală!...
"Atunci să știi că este Colonelul !"
Dar și aici aveam o îndoială :

De câte ori făcea , în zori, Apelul,
Înțepenea cu mâna la caschetă
Ca să salute cu onor drapelul;

Ori "Umbra" tâmpă de marionetă,
Părea să facă-un semn, incorigibil,
C-o mâna evident analfabetă,

Sperând s-atingă tot ce-i intangibil
Prin fluturarea ei paranoidă.
"O fi Generalisim ?"...Imposibil !

El, la Madrid, demult e pălămidă!...
Exact, atunci, o voce-acuzatoare
Mă deșteptă din starea mea morbidă :

-"Ce cauți, singur, noaptea pe cărare ?"…
Nu mai găseam în sinea mea putere
Să scot vreo vorbă de argumentare.

-"Nu știu...Sunt rătăcit ...Printre unghere
Nu văd nimic...Mă simt ca un orbete
Ce n-a luat măsuri de prevedere

Și a intrat cu nasul în perete"...
La care el, părând să nu audă :
-"Cum de te-ai rătăcit, pe-aici, băiete?"

Cămașa de pe mine era udă...
"Am să ordon să vină Politrucul
Și-n Unitatea lui să te includă"...

Căzut în prosternare, eu, năucul,
Nu-nțelegeam în care Unitate
Voia să mă-ncadreze "vălătucul".

Ce Eră clară de insanitate !
-"Ascultă! - și se-ntoarse către mine -
Ești ud !"...-"Cum vezi !"...-"Atunci ești vietate !"

Șocat, impulsuri alergau prin vine
Cum aprige rafale de furtună...
-"Pretene, io de când te-aștept pe tine!

Mi-e scris ca într-o noapte fără lună
Puterea mea, din nou desferecată,
S-o fac în mine să se recompună".

Am ridicat privirea-ngreunată
De frigul ce-mi trecea prin epidermă
Și mă vedeam, pe timpuri, la armată,

Cu pasul drept și cu privirea fermă,
Când nu aveam nevoie de infuzii
Și nici de-o-nvelitoare izotermă.

Pe când acum - în marea de confuzii -
Hipnotizat priveam "Necunoscutul"
Ce îmi stârnea atâtea deziluzii.

Eram pe cale să-i acord salutul
Doar să mă lase, dezlegat, în pace,
Să-mi pot privi în liniște trecutul...

Dar nu a fost să fie cum mi-ar place!
C-un singur gest mă ridică-n picioare
Ca-mpins de forțe largi, demoniace.

-"Urmează-mă!"... Mergeam spre-anihilare !
Părea, precum un val, că se ridică
O Umbră, ce creștea mereu mai mare…

Pe când a mea era... mereu... mai mică !