Poveste cu Frumusete


-Dimineata cand ma scol,
Frumusetea ma vaneaza,
Ma ia cu tinerete in gand,
Si sufletul imi vibreaza-

Ma ridic din pat si merg,
Sa vad cat de frumoasa sunt,
La oglinda mea din sticla,
In care ma privesc cand plang.

Oglinda! Spune-mi tu, acum,
Cat sunt de frumoasa,
Caci frumusetea m-a cuprins,
Si-acum nu ma mai lasa.

Cristina, frumusetea ta,
N-are cuvant pe-aceasta lume,
Priveste mai bine in ochii lui,
Si vei vedea ce spune.

Ma duc la el in gand,
Si il trezesc din cautare,
Il privesc in ochii albastri,
Si-i povestesc de intamplare.

David! azi frumusetea m-a vanat,
Oglinda m-a trimis la tine,
Cand am intrebat-o curioasa,
Cata frumusete am pe mine.

Cristina, frumusetea ta,
N-are cuvant in asta viata,
Nu cauta raspunsul in privirea mea,
O sa-l gasesti, maine... dimineata.

Iau ziua asta ca pe vis,
Si ma intorc acasa-n pat,
Ma culc, sperand ca dimineata,
Voi intelege tot ce s-a intamplat.

"Cristina, nu e nici un rapsuns,
Pentru ca nu-i, nici o intrebare,
Frumusetea, e haina sufletului tau,
Pura pe trup, si-n ochi, nemuritoare."


Cine a vorbit?