uneori, tulburările acestui veac
ne pătrund în suflet
ca niște spini
iar povara temerilor
ne urcă pe umeri
ca o cruce grea
am vrea să zburăm peste ele
să plutim liniștiți
precum cocorii
în primele zile de primăvară
ochii ne sînt pătrunși
de senina durere
a lacrimilor care
ne curg peste ani
e un drum greu și abrupt
între vise și împliniri
între nețărmurite speranțe
și pașii noștri sărmani

copii am vrea să fim
cu ochii albaștri
și sinceri
să purtăm peste suflet
boarea nepătată
a curăției
ne dor clipele faptelor
care frămîntîndu-și năluca
ne-nconjoară cu umbre stranii
amintirile golașe ale vieții...
dacă ne-am putea sparge
vasul acesta de lut muritor
nici fantasme și nici furtuni
nu ne-ar putea înapoia spre pămînt
avem nevoie de ziua aceea
în care vom putea trece
nestingheriți și luminoși
dincolo de mormînt.


virgil titarenco - 1982