Aerul arde, crengile copacilor se rup,
nu inteleg daca mai am inima in trup,
pregatesc examenul pentru ontogenie,
dar totul devine umbra,frica si agonie.

Nisipul ne-a acoperit pe ochi, pe buze,
nu mai gasim acoperisuri pentru muze,
tremurand imi cere ajutor un ghiocel,
care plange ca un duet de violoncel.

Ecouri de tipete rasuna caracteristic,
e poate sedinta despre destinul mistic;
se rup garduri, dispar cartiere in final,
suntem umbre fara adapost si ideal.

Doar pasarea maiastra are o intrebare
se mai poate zbura oare cu aripioare?
Statuile ne spun sa nu privim in vant.
Putem sa aducem linistea pe pamant?

Ca sa ne aduca soarele lumina galbuie
si miresmele de cetina sa ne invaluie,
sa intelegem ca avem un sfant soroc
si adunarea iubirii inseamna noroc.