Pierdut

Ascult cum plutesc apele gândului.
Pierdute de aripa călătorului,
În minte scrâșnesc pleoapele cerului
Și tremur de lumină mână îngerului
Ploaia mi-acoperă penele crude
Sufletul meu se face că n-aude.
Și urc încet în rana fulgerului
Lăsând în urmă durerea somnului.
Văd glasul zborului topind lumina
Și setea sângelui care usuca vina.
Opresc alunecarea razei în privire
Și toate cad, se-aștern în amintire.
Iar stau sorbind cântecul vântului
Ce-aleargă iubind glasul pământului
Mereu rostind rugăciunea adâncului
“Din lumină să nască iar lumină
Ca viață, moartea să-i fie deplină. ”
Mă trezesc iar, de mână cu el umblând
Unde începe totul și totul e frânt.