alunec pe buzele tale si
recunosc sfiala tacerii trasand granite
povestea luminii
initiata din nou,din vechi
din sfiala care se desfoliaza de excentrice trupuri
apoi
apa la flori
privesc in gol reverberatii vegetale
plantatia pasilor tai care aduc departe
gradina in care te-am pierdut pentru ca erai femeie
cum sa te uit
caci sarutai nevinovata lumina
care cadea
nu,nici acum nu-mi explic de ce iti mai scriu
desi esti contur buzelor mele
atunci cand alearga indefinit dupa forme
placerea textului care se descopera pe sine
in simultaneitatea mortii
si in instanta catacombicelor nasteri