Mă trezesc pentru o secundă
Din agonia foamei de suflet,
pentru a vă scrie sentimentele.

Câmpia Amazoniei se citește, verde
Pe fața-mi inundată de valurile Zeului Fluviu.
Jungla gândirii, virgină încă,
șuieră cântecul lianelor
bătute de vântul neștiinței.

Transpir, sunt ud și mi-e foame,
dar pește să prind, nu mai pot
și mă strecor cu umbra mult slăbită.

Cu ultimele puteri, sfrijite
de inaniție și de mister
încerc să rânduiesc strigoii în versuri.
Cânt foamea de suflet, în agonie
disprețuit de foamea de stomac.

Stomac gelos, poți chiar să mă ucizi
căci eu, tot îmi cânt sufletul.

Mi-e foame!