citesti versurile astea ca pe-un delir
si crezi ca nu-i nimic in realitate care sa le corespunda:

gandesti ca strofele-s doar decupate din peisajele mintii,
ca totul se petrece numai dupa ce imaginatia pura
frenetizeaza orice cuvant.

nu poti intelege starea concreta care le-a-nchipuit,
forma ce-o prindeau in aer, zbarnainda si supla
in cadrul aceluiasi spatiu,

nu poti explica gravitatia care le-aduna atele
sau degetul ca un pix ce le-nsira pe hartie
ori ochiul ce le-agita energia.

nu poti intelege faptul ca poezia nu se scrie,
ci dupa ea doar se-nsira palma ori se-arunca bratele,
la fel cum nu poti intelege faptul ca poezia nu se explica.

nu poti, nu poti sa stii nimic,
deoarece, paradoxal lucru, poezie esti tu,

iar tu nu te-ntelegi, nu te cunosti, nu te explici sieti,
insa existi, iar asta e de-ajuns.