Dacă înnebunesc
și e din cauza ta,
să nu mă-ntrebi
unde-am pus lanterna.
Râzând, pereții îmi mâncau din vise
și gardurile mușcau din culise;
privighetoarea era speriată
de plânsetul focii de dimineață.
Rana mea argintie nu-ți zice nimic,
dar arsura pe care o provoacă...
Și floarea de colț macină zi și noapte.
Și eu uit cum îmi sună vocea,
și tu!
Dar nu e singurul lucru pe care-l avem în comun:
căci marea desparte cerul de pământ
așa cum stelele despart ploaia de vânt;
așa și noi ne plângem pușca
pe nisipul Mării Caspice.
Nu știu de unde văd și până unde,
Doamne, plângi cu mine!
Răutatea ninge pe pământ,
își pierde noțiunea Duhul Sfânt...
Curând, plăpând, alimentând, urlând,
scufund creația minții mele...
Înec printre elemenți de calorifere
prosoape ude și cutii de somnifere.
Mă plictisesc s-alerg spre leagăne
când nu e nimeni cu mine.
Și durerea nopții ce apasă e prea mare...

***

Prea mult a fost
și-am râs amândoi
de război;
dar viața nu alege,
ci moartea.
Nu am avut ocazia să spunem "nu!"
(Eu n-aÈ™ fi spus, dar...)
și n-am putut să ne luăm "la revedere"
de la pisici.
Mi-au mâncat unghiile și covoarele
în tot acest timp.
Ce să fac cu rozătoarele?
Prea mare e mirarea
și radioul parcă sună bizar...
la colțuri se aude mai tare;
prin umbra veiozei am impresia de bași
și nu văd cum ar putea fi adevărat.
Mă-nnod de canapea;
când or să vină, n-am să mă pot scula,
n-or să mă mai ia!
Nu o las eu singură pe bunica,
fiindcă îi e frică de întuneric
și n-are cine să-i aprindă lumina
noaptea.

***

Crezi c-ar fi putut fi altfel?

***

Þi-era greu să numeri
și țiglele de pe case, știu.
Dar...aici nu mai sunt case,
e pustiu!
Și roua îmi sapă șanțuri prin piele
fiindcă n-avem cort.
Furnicile sunt mici
dar au fălci atât de mari!
Uite doi bărbați maghiari...
Rămâi în urmă!
Nu avem voie să vorbim cu necunoscuți...
Hai să cântăm la vioară.
Prin râuri
și-așa n-avem ce face.
Ding, ding, clopoțel stricat,
toaca adolescenței mele,
răzătoarea plină de speranță
ca o ață atârnândă, de viață.
Pe Marte fierbe ceara în călduri
iar noi...noi ne jucăm prin păduri
crezând că tancurile sunt mase plastice
și plumbul, săgețile din Heroes III.
Credeai că scapi?

***

Nu e nevoie să mai taci,
aici ai prea multă liniște.
Cântă și ascultă-ți vocea.
Când te-ntorci ai să devi tenor
și florile se vor întoarce după tine
și sandalele mele vor prinde viață.
Fiindcă am încredere.
Porcul străbate duminicile aglomerate
cu râtul strâns în rucsacul de la spate.
Crezi?

***

Părinte-al tuturor nevoilor,
de ce trișezi la șah?
Þi-am zis, știam c-ai ascuns nebunul...
Nu pot să joc fără nebun!
Am o dorință, ultima:
Când seara picură pe șosea,
când crucea se-nroșește,
când se-nnoptează,
când ceața devine lumină,
atunci vreau să aud un țipăt.
Unul măcar, dar de bucurie.
Bucurie, fericire...
Am auzit ieri noapte o oaie
dar nu am auzit nici un lup.
Și am visat copii comentând
la școală texte de Marin Preda.
Mi-a alunecat țambalul din cămară
de-aia spăl șosete-n fiecare seară.
Găurile din ele nu sunt găuri de glonț.
Nu, nu! Sunt de la bocanci.
Mai am încă cele două mâini,
dar am pierdut un ventricol
și am ajuns aproape de frenezie.
Credința mea se apropie de sfârșit
atunci când îmi doresc
sa fi uitat basmaua acasă.

***

Lăptarul nu trece de gardul cu sârmă ghimpată
și-i e frică să nu cumva să vadă...
fiindcă îl întreabă copiii acasă
și el n-a mințit niciodată.
Crede-l pe cuvânt!
E doar o curte
împrejmuită frumos cu gard curat
electrificat;
are șină de tren înăuntru
și mulți oameni vin aici,
e țara păcii.
Și foametea e goală pe lângă gaz.
2 la 2.
Te-am nimerit, golane!
21573!
Credeai că scapi?
...