las cerurile înfulgerate să-mi acopere plânsul...
e un decembrie ca o toamnă în dimineți sfâșiat la apusuri
unde îngerii ce se nasc aduc lumină
suflând în tremur de sânge universuri pregătite de nașteri...

timp întrerupt, inimă ce bate în suflet de sfântă...
tei verde-auriu suspinând, pe trunchi au rămas urme de sfinți,
mi-a dat icoana să mai colorez un oraș în o mie de rânduri,
să mai ridic o pădure, să aștept iar un secol să mai adun din frunze...

m-am născut prea târziu ca să nu-mi pierd umanitatea...
munții încep să plece, apele se strâng prin inimi amputate...
am rămas o religvă ce din când în când mai greșește și plânge
purtând pe piept un trandafir ce sângerează