Clipește o lumânare pe masa din odaie
Și umbre reci aruncă prin colțurile ei,
E liniște și pace în noaptea de afară,
Pătrunde pe fereastră miros de flori de tei.

Un tânăr fruntea-n palmă și-o sprijină-ncrețită
Și ochii-i mari, himerici, privesc de mult în gol...
El cugetă, sărmanul, la a vieții rea croială
Și-i pare că în lume nu-și află nici un rol.

Nici greierii, nici luna nu-i tulbură gândirea
Și stă flămând motanul și doarme într-un ungher
Iar vântul nu mai suflă, și codru-și ține firea
Și parcă lumea toată a-ncremenit cu el.

---

Privește lung... Ia pana și construiește o lume
Pe-o coală de hârtie. E lumea lui și poate
Trăi în astă lume de vis și fantezie.
E cea mai bună lume din ce cunoaște el!

---

Și-ntr-un târziu, când lumânarea de mult e ceară rece,
Apare ca din ceață un înger blond și trist:
Sunt soarta ta, copile; de-acum în astă țară
Numit vei fi de-a pururi al poeziei Christ!