cântecul este sufletul creatorilor
născuți pântecul armoniei jucându-se cu sine
cel-veșnic-singur este numele lui primordial
răzvrătindu-se egoistei încremenirii materne

el trece prin joc în-afara-jocului
mâini de copii-lumină încremeniți constelații
universurile umbresc ascunzătorile haosului
în care timpul tace cast de-a v-ați ascunselea

cuvântul a născut toate despărțirile
este viu doar ceea ce este pururea imperfect
neîntregitul se caută în niciodată-de-găsitul
nimeni și nimic se ascunde în sufletul său

creatorii aruncă pietre în întuneric
bezna fecundează cercurile de zei de animale
de plante și astrele unde viețuiesc jumătățile
omului-piatră care se joacă din cerc în cerc

din care cerc în care cerc nefericitule
neaflându-ți natura plângi și plânsul te năruie
e primăvară a înmugurit moartea găuri negre
din lira cometelor își leapădă bocetul praful

cel-ce-și-a-părăsit-ascunzătoarea
aleargă din taină în taină deșirând cerurile
cine îl vede nu-și mai ascunde fața în ziduri
pășește în joacă raza-dintre-cercuri-plimbate

cântecul aprinde clipa de lumină
nu te teme ne-am născut văzători de nimic
culorile sunt ploi care ne învelesc părintește
celui-veșnic-singur iarna încremenirii oarbe

nu merită să te faci alpinist și nici atât călăuză
pentru a-ți răpi hoitul din genunea singurătății
agățat de șerpi de liane de păsări sau de femei
ca de o scară a soarelui-răsare mâine de piatră

lumina ne arată așa cum suntem – mizerabili:
mincinoși lași ipocriți hoți violatori criminali
înfumurați și – proști fiind – cu o bună părere
despre aceia care suntem în visul nostru urât

uitându-mă în oglindă simt un gol în stomac
și totuși sunt om și totuși nu sunt nici eu altul
soarele mă-sii de chipuri și de asemănări rele
nu avem nici un câștig suntem așa din plăcere

de ce aș escalada neasigurat colții nimicniciei
pe creastă nu este nici un împărat – a zburat
pe un alt munte și poate nu există nici creastă
ci numai o scară de leșuri a celor buni și naivi

aprindeți lianele făclie a ochilor fără de soare
nu fugiți ca lighioanele văgăunile nu se aprind
numai cine se prinde de funia vie a răzvrătirii
va lăsa în urmă drumul care nu va mai fi altuia

iată inima ta ninge cu porumbei bine-cuvântați
curcubeul are trup de femeie oftează icoanele
te amețește aroma vinului fiert urcând prin vene
la creierul care s-a dezghiocat într-o nucă de aur

de-acum poți spune că zeci de ani ai fost mort
în văgăună nu e nevoie alpinist și nici călăuză
să te faci – chemarea nu vine din hrube mizere
doar focul îți arde palmele tălpile și pântecul

teme-te de zei chiar și când îți dăruiesc focul