Peste patimi albe, peste gânduri noi
Se așterne clipa, ramură de vis,
Timpul meu se naște, alungâng apoi,
Urmele tristeții, albului abis...

Universul cuget plin de dor va cerne,
Armonia nopții sufletului meu,
Se strecoară-n sine ca un somn de gene,
Ce-mi preface mintea într-un alb ecou.

Dincolo de vise și dorințe vii,
Soarele și norii au același cer,
Poate că secretul albei nemuriri,
Se ascunde, poate, tot în cer și el...

False înțelesuri se desprind în timp,
Din durerea albă ce se naște crunt,
Falsă-i libertatea pe care o simt
Înrobit de sensuri într-un sens eu sunt.