era o vreme a plecărilor în care nu ne recunoșteam
îmi aminteai despre mine într-un infinit de apă vie sau poate mai încolo
ochiul privea spre înlăuntru noi fugeam de visul monstruos
alergam împiedicându-ne mereu în alte prezențe
până când târziul din noi a devenit o furtună de secunde
atunci ne-am abandonat tăcerile la marginea nopții
ne-am povestit în cuvinte ne-am disecat neființele
cigulindu-le ca două păsări de pradă

vastul reamintirilor privite în absență
ne mai miră și acum