poezie. o simplă poezie: sărmană măsură a omului în
lume – câte visam să fac și ziua-i pe sfârșite neuronii
îmi tremură ca niște genunchi epuizați cărând de prea
mult timp printre noroaie sulfuroase maladivul cuvânt

mâinile mele sunt cârje de palisandru ce mi-au umplut
aurorele de pungi de puroi limba e un scripete pe care
îmi ridic lumina în dreptul ochilor pentru a-mi oglindi
îndoielile clipei răsfrângerile pleoapei – viața-i o fantă

lacrima depășește aura verosimilului sunt gelos până
la paroxism pe mine însumi cel care nu am să devin
niciodată și începând a mă urî fac din sufletul inutil
altminteri material experimental întru paginile oarbe

în scris îmi dau întâlnire cu mine însumi mă caut mă
aștept și mă detest pentru întârziere privesc în ambele
sensuri din care pot apărea până când ochii saturați de
imagini nu mai pot vedea nimic nici măcar unul altuia

chiar dacă mă întâlnesc sunt insensibil nu mă văd nu
mă aud nu mă adulmec – m-aș mușca însă dinții mei
imbecili sfâșie aerul la întâmplare ridicând în juru-mi
mormane de cenușă albastră în care poezia se îngroapă

poate fi omul mai prețios decât viața pe care o exprimă?