Când am plecat, cu inima în palmă,
Nădăjduiam să pot deschide-o poartă
Spre Lumea Legii, veșnicită soartă,
Departe de scrâșnire și de valmă.

M-am agățat de-a cerurilor toartă,
Întrezărind albastra noapte calmă,
Fără uitare, plânset sau sudalmă
Și am surpat poteci spre valea moartă.

O fericire mi-a clădit visarea.
Din ochi uimiți curg albe lacrimi vii,
Argint curat însămânțând cărarea.

Nu mi s-a dat să stau mai mult de-o zi,
Căci vine vremea să-mi gătesc plecarea
Și într-un prunc să pot sălășlui.