În liniștea întunecată a nopților dintâi
Te-am întrebat în șoaptă de unde-ai apărut,
Te-ai speriat... Mai stai! Te rog frumos, rămâi!
Câți te-au răpit cu vraja eternului sărut?
Și câte mâini profane te-au strâns și te-au lăsat
Să rătăcești prin umbra amarnicei iluzii
Din dimineți în care satinul gol din pat
Þi-a zămislit în pleoape, polare deziluzii?

Ce poluri dezaxate și ce meridiane
Þi-au plâns în talpă umbra săratului delir,
Ce mări te-au îmbrăcat cu umede limane?
Și câte asfințituri ți-au dăruit porfir?

Dar fugi! Ignoră-mi ochiul ce te dezbracă-n taină!
Buzelor mele-n flăcări să nu le guști catranul!
Sunt plin de mâini murdare ce nasc o dulce spaimă-
Albastră voluptate, pe care eu - profanul,
O răspândesc în sânge, în palme și în buze
Uitate pe o coapsă, pe-un sân înfiorat
De aprige săruturi, multiple și obtuze,
Născute doar din teama de-a nu te fi păstrat.