Sufletul ei e ca marea,
mereu în mișcare
neobosit și adânc.
Valuri de neliniște trec prin el fără să lase urme
ca pașii unei fantome singuratice.
Marea nu e oglinda ce ar vrea să fie,
nici nu are nevoie să fie izvor.
însetat, poate, ai vrea să bei;
marea însă e sărată ca lacrimile, și chiar
amară uneori...
Atunci când obosit de prea mult drum vrei să te răcorești
scaldă-te, călătorule, în sufletul ei
dar nu uita
că valuri de neliniște și tristețe
pot să te înghită oricând
fără măcar s-o știi,
sufletul ei
e marea
cea care cuprinde tot ce vor valurile ei...

Sufletul meu e cerul
cu calmul lui dinaintea furtunii;
e visul de zbor, și de cântec de păsări,
urcând spre vârful unui munte
și ai putea să crezi
că îl poți atinge...
Cu vântul de nord ca singur tovarăș
cerul nu e nimic altceva decât o poartă
spre răceala siderală a stelelor
și spre soarele care încălzește
orice suflet înfrigurat;
dar stelele sunt mult prea departe
pentru a le atinge cerul însusi
iar soarele încălzește uneori prea mult...
Culoarea cerului e albastră
la fel e și a mării,
și a viselor ce se-mplinesc rareori.
sufletul meu
e cerul
care plutește deasupra oceanului de gheață...

Furtuni venite din mare pot uneori să sfâșie cerul
și atunci
chiar și soarele se ascunde de frig
dincolo de nori negri de neliniște și tristețe...
Lipsit de căldura lui
cerul se întunecă și își plânge amarul
cu lacrimi de ploaie.
Marea iubește ploaia,
e trup din trupul ei;
ploaia leagă cerul de mare
cu săgeti de fulgere.
Fulgerele lovesc marea
dar sfâșie cerul ca pe o pânză
de corabie uitată de vremuri...

Marea și cerul ar fi putut fi una
aceeași culoare
aceleași furtuni
și țipete de pescaruși visând de zări albastre, însorite,
linia orizontului ar vrea să scufunde cerul în mare,
am putea s-o credem privind-o,
și totusi
orizontul le desparte
marea și cerul nu se pot întâlni niciodată
decât
de cealaltă parte a lui.
Până atunci
cerul se va reflecta în mare, mereu,
iar marea
va ramâne mereu
departe de cer
dar mereu cu același gând
de a fi o oglindă...