Era timp de primăvară în ființa mea… bizară
Și pleznindu-mă cu aripa zbura clipa cea hoinară
Când întâlnindu -te ai prins fără să știu
Inima mea pe drumul arămiu .

Peste fața lumii pale, pe aleea de sub nor –
Îngerii veneau și demoni să ne ia în lumea lor .
Noi cu ochii petrecându-i către navele din cer
Rămâneam cu duse gânduri pe-al neliniștilor ger .

Îmbrăcați precum strămoșii ce-au făcut picturi rupestre
Către codrul rupt din colțul unei pagini de poveste
Noi ne-am dus în prag de seară
Când ningea în plină vară .

Ningea cu potcoave albastre și foarte grele
Prin orele, prin clipele tale și-a mele
Rănindu-ne din cap până-n călcâie
Carnea care încordându -se devenea aurie .

Și eliberând iar iarba de metalica zăpadă
Stropi de sânge picurat-a pasărea căzută pradă.
Prin poieni cu botul fraged, îndemna o căprioară
Puiul tânăr ca să guste firul ierbii întâia oară .

Curcubeu cu sfinte aripi ridicatu-sa din noi
Chiar din sufletele noastre, de pe trupurile moi
Iar acesta sus pe boltă toate stelele le-mpacă
Cu planeta mea opacă .

Noi când am ieșit din apa–veșnic noilor fiori
Am plutit pe scutul lumii –scut din dragoste și zori.
Scut din care pot să treacă într-al iadurilor foc
Toți acei ce nu au minte și acei ce n-au noroc .