Deodată, seara. Poarta, deschisă: câmpul, cerul
Și-n umbră, colo, steaua de-amurg. Deodată, seara
Albastră, cum e apa albastră din acvarium,
Umplând odaia. Curge pe mobile, pe umăr,
Pe mână. Valu-i mișcă în unduiri prin gânduri,
Se sparge-n zid, revine, se sparge iar, nălucă,
Departe, pretutindeni. Rămâne în oglindă
Prin apă fruntea albă alunecând. Se-nchide
Pleoapa, se deschide, recade iar. Pesemne
S-a înecat acolo un om tăcut. Departe
Cu inima în mine mai bate surd. Să intre.
Ești tu? Sunt eu. Ia-mi trupul. E mut. E o păpușă
De pâslă părăsită pe un divan. Sunt rupte
Doar sforile. Primește-l de-acuma pentru noapte.
Þi-l dau să faci cu dânsul ce vrei. Ești regizorul.
Pe vremea de-altădată, copil, am zărit visul.
Era la panorama dintâi, mi-aduc aminte,
Un măscărici ușure ca un balon ce suie
Și cade iar să sară mai sus și-n ceruri scapă.
Purta pe fața-i albă de clovn o mască toată
De aur. Era luna? Nu știu. Era de sticlă
Și strălucea ca luna de sfânt și era vară
Cu greieri mulți. Comete încălecau pe noapte.
Și el juca pe-o rază. De sârmă? Nu. Pe-o rază
De aur în lumină încolăcit. Știu bine:
Întâiul vis,
Stai. Nu vreau astfel. Vreau altfel, altfel.
Aceasta nu-i măsura de-atunci, nici jocul nu e,
Nici cântecul. E tactul cel trist de când e lumea
Al inimii, al morții. Ascultă-mă, nu-i visul.
ÃŽn haina ta de piele, ce vrei, burghez cuminte,
Cu gestul frânt din leagăn și calcule tocite
De veacuri ca prundișul de ape repezi? Spune.
Nu mai zâmbi în valsul grotesc; cu mulțumire
Nu mă privi ca dintr-o fotografie ștearsă.
În lături! Dar rânjește. În lături Dar rămâne.
Se-nchină și se-nclină, se strânge și se plânge,
Salută și sărută, iubește și bolește,
Și dă din cap ca mine, și dă din mâni ca mine,
În pantomima oarbă.
Destul, Destul! Oprește!
Cândva la panoramă, copil, am zărit visul.
Purta pe fața-i albă... lumina lunii... albe...
Deodată, ziua. Poarta, deschisă: câmpul, cerul,
Și-n umbră, colo, gândul dintâi atins de-o rază
Fulgerător deodată. Un zbor de ciocârlie
Din praștia luminei în suflet săgetând.