Vântul scoate septentrionale flăcări bengale de sub streașină
Până când
Mă enervează chestia asta cu surle și trâmbițe,
Cu focuri de artificii și cu pahare sparte,
Îmi vine să cred că sunt infectat antifonic,
Că autogirul molecular mi-a întins aripa prea departe,
Ca o formă de praxis al damnării,
Gata să-mi tachinez obsedantele înfățișări,
Gata să întorc miracolul frunzelor și florilor,
Cu o pasiune însărcinată de duhul incendiilor interne,
Ocupat de nimeni, sufletul meu pe linia vieții
Dansează într-un picior ca un flutur pe bec,
Prăjindu-și numai extrema derma
Într-o exuberantă tentativă de a intercepta cerul,
De a nu mă speria de apropierea lui.
Mă enervează pentru că lumea mea miroase liniștea,
Tăcerea vântului înghețat, fierbinte sau căldicel,
A tuturor vânturilor, dar nu a neodihnitelor guri,
Nu a răcorii amiezelor veștede când mimetismul prăfuit
Mă umple de răbdări și considerații ca pe-o sepie de cerneală,
Având unică miză ispita blestemată a gălăgiei
Doară.