La miezul nopții se-adună visele grămadă,
Și năvălesc în camera mea goală,
Răscolindu-mi mintea,
Și golindu-mi privirea...
În goana lor nebună
Răsuflarea mi-o fură
În cristalul unde temerile se oglindesc,
O sigilează și mă înnebunesc,
Și mă obsedează cu glasul lor de cor,
Încât în cercuri mari mă rotesc să mor...
Din pricina unui coșmar
Alcătuit din fragmente,
Ce decurg în mod bizar,
Dintr-un alt univers rupte...


Târziu visele mă slăbesc din strânsoarea lor
Ca pe un gândac mă stirpesc pentru că vor
Să-mi arate că le aparțin,
Și orice-aș face ele gândurile-mi dețin,
Manipulându-mi vorbele rostite la-ntâmplare
Din miezul zilei care-așteaptă până moare
Să-nvie a doua zi când noaptea va apune
Timidă cum n-ar fi nici o stea-n lume,
Și iar se înserează și teama mă cuprinde,
Sângele se-nveninează și glasul-ncet se stinge.
Aștept cuminte, pe-ntuneric spectacolul din minte,
Și la sfârșit, scris pe generic, numele a mii de vise...
fără cuvinte...