Nu mi-e frică de întunericul
Împărat prădător al nopții,
Sau de neculoarea lui,
În complicitate cu pădurea
Scheletelor copacilor cenușii,
Cu gheare de șoim și ochi de bufnițe,
Nici măcar de miezul ei de crengi,
În semnul operei unei arahne, împânzind,
Devorându-mă direct din gura lunii.
Nu mi-e frică de durerea ce mi-o pregătește,
Steril, ca pe-o operație pe cord deschis,
Viitorul meu prizonier, sub amenințare,
În arșița focului, pe tavă-ntinsă la orizont,
În cuptorul demonic al infernului.
Nu mi-e frică de monștri,
Ce băteau la geamul copilăriei mele,
Ce-mi invadau fragedele visări,
Pictându-le în răni de sânge, închipuite,
Subiecte de coșmar, ce-aveau să-mi fure
Mii de nopți, scăldate-n norii de furtună
Ai tăcerii prevestitoare de blesteme,
Nu mi-e frică nici de coada scorpionului,
Ce se îndreaptă, crescută din mine, asupra mea,
Plănuind parcă a mă autoataca, în orice clipă.
Nu mi-e frică de demonii ascuțiți,
În sloiurile tremurând pe masca internă a rațiunii,
Ce-mi îngheață, prea fragilele, flori,
Cresute, copile, din albul amintirii unei inimi.

Dar mi-e o groază nebună de privirea,
Înseninată de culorile Edenului,
A copilului ce, încă, m-așteaptă,
Dincolo de prezentul
Înstrăinat de mine.
Cunoscându-i trista lipsă de aripi,
Abandonate de al meu trunchi slăbit,
Mi-e frică de îngerul de lumină,
Ce nu l-am lăsat să se nască,
Și să crească într-un nou sine…

De nimic nu mi-e așa de frică
Ca de mine,
Mi-e frică rece, de moarte.