Pe malul de lut,
al mării
căzute-n extatic,
s-a-ntins
covor de bronz,
la orizont,
în amintirea valului,
ce-a fost odată viu
ce-a fost odată
roșul prădător,
stăpân fără fisură.

A-ncolțit o cometă,
afara timpului nisip,
un pântec stelar,
pântec de aer,
aer de bronz
statuia mării –
noua regină
să-i ia locul,
negru, posedat
de imboldul puterii,
întuneric de lumină,
înșelătoare aparențe,
de felină răpusă,
dezbrăcată, expusă,
în ochiul lui, de șoim,
ce-o devora cu patos,
a trecut
aerul ei fin,
prin el,
ca sulița prin carne,
sânge de senzații
picurat din inima-i
de majestate-n vânt,
invincibil prădător,
de o (falsă) dată,
ajuns victima
propriilor slăbiciuni.