Ai mutat valul din mare,
ca pe-o mobilă veche, uzată.
Și privirea-ți abisală,
ce obișnuia să mă dezbrace de sensuri,
s-a aplatizat, ca un afiș.

Un afiș ai fost, de fapt, mereu.
Un afiș parazit, pe sufletul meu.
Þi-am făcut reclamă-n costul durerii –
pastila de sânge, alunecată pe gât,
până la brâu, până la mijloc,
până la genunchi – și-aici stop !
( să-mi controlez reflexele )
...până la glezne, până pe sub tălpi,
si iată, ai ajuns, în sfârșit, înafara mea !
Dar nu-nainte de-a-mi crește rădăcini,
să mă unească, pe veci, cu-al tău blestem.
Un afiș – până la țărână, până la lavă, până la...
miezul infernului – dulcele fruct oprit.

Un biet afiș –
i-am făcut încă o copie
( una dintre multele... )
ca să-mi păstrez originalul,
bine ascuns, de toți și toate,
chiar și de mine,
să nu mai rănească pe nimeni...
Și l-am lipit pe un zid.
Cel ce va rămâne,
de acum înainte,
mereu, între noi,
( TU ! TU ! TUUU!!! )
să păstreze distanța,
pe care, din greu,
a zidit-o !