agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 18266 .



Icoană și privaz
poetry [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Mihai_Eminescu ]

2004-10-09  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Camelian Propinatiu





De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci –
Ca marmura de albă cu fața ta răsari,
În bolțile sub frunte lumină ochii mari
Și părul blond în caier și umeri de zăpadă –
În negru, gură – dulce, frumos o să-ți mai șadă!
De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.
Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor,
Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor
Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,
Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând.
Când îmbli a ta haină de tine se lipește,
Ci gingaș-mlădioasă tu râzi copilărește.
De șezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,
Tu pari sau fericită sau parc-ai triumfat...
Ciudat... Stau melancolic, greoi ca și un trunchi,
Când veselă ți-ai pune chiar talpa pe genunchi.
Căci mă cunosc prea bine și nu-mi vine să cred
Că mă iubești pe mine tu, tu! ce eu te văd
Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,
Atât – cum nu mai este o alta pe sub soare;
Îți bați tu joc de mine, cu ochii mă provoci
Și vrei cu al meu suflet tu numai să te joci...

Ș-apoi... Merit eu oare mai mult de la un înger
Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?
O bate-ți joc, copilă, ucide-mă de vrei,
Zâmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi
Mai mult e pentru lume decât un trai deșert...
Și încheierea vieți-mi: pe tine să te iert.
Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă
De care nime-n lume, ah! nimeni nu întreabă.
Și am visat odată să fiu poet... Un vis
Deșert și fără noimă ce merit-un surâs
De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?
Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere... și blând să fie cântu-i.
Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Căci toată poezia și tot ce știu, ce pot,
Nu poate să descrie nici zâmbetu-ți în tot.
Te-am îngropat în suflet și totuși slabii crieri
Nu pot să te ajungă în versuri și descrieri.
Frumseța ta divină, nemaigândită, sfântă
Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă;
Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,
Nu pot să scriu frumseța cea vrednică de Dante.
O bate-ți joc de mine, pigmeu deșert, nedemn,
Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.
O, marmură curată, o, înger, o, femeie,
Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scântee,
Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui
C-al meu e trupul dulce? c-a mele: fața-i, chipu-i...
Nebun ce sunt... Nu râzi tu? O, râzi de mine... Râzi.
Plângând cu-amărăciune , eu ochii să-mi închiz,
Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie
Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie...
Astfel îmi trece viața, astfel etern mă chinui
Și niciodată, Ana nu m'a lăsat la sânu-i,
Căci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare...
Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare
Și ea să-mi spuie rece: « Monsieur, ce ai mai scris?».
La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis,
Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa
Pe acest mizerabil, ce o privește-acuma.
Da, da!, să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt,
Căci zâmbetul mai mult e ca viața-mi pe pământ.
Să simți cum că natura își bate joc de noi:
Ici-colo câte-un geniu – și preste tot gunoi.
Și eu simt acest farmec și-n sufletu-mi admir
Cum admiră cu ochii cei mari odat' Shakspeare.
Și eu, eu sunt copilul nefericitei secte
Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte;
Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc
Și eu, fire hibridă – copil făr' de noroc!
Făr' de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit
Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit?
Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător,
O vorbă aruncată ironic – de amor?
Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt,
Ce viața-mi însoți-va de-acum pân-în mormânt?
Sunt vrednic eu a cere – sunt demn să am mai mult?
A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult?
Putut-am eu cu lira străbate sau trezi
Nu secolul, ca alții–un ceas măcar, o zi?
Cuvinte prea frumoase le-am rânduit șirag
Și-am spus și eu la lume ce-mi este scump sau drag...
Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremei, ca boabele de spume
Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate
Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?
Dar oricâte ar scrie și oricâte ar spune...
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.
Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters
Din lirica modernă – e mult, mult mai presus.
O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus
Decât povești pe care Homer și alți autori
Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori.
Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma :
Pe gândurile noastre, pe suflet s-a prins bruma
Și tineri numa-n inimi vedem frumsețea vie,
Dar gândul nostru-n ceață n-o pune pe hârtie...
Suntem ca flori pripite, citim în colbul școlii
Pe cărți cu file unse, ce roase sunt de molii.
Astfel cu meșteșuguri din minte-ne – un pir –
Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.
ÃŽn capetele noastre de semne-s multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,
Aceeași lume strâmbă, urâtă, într-un chip
Cu fraze-mpestrițată, suflată din nisip.
Nu-i acea altă lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod...
Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer
ÃŽn ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?
O, salahori ai penei, cu rime și descrieri
Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri...
Căci plumbu-n veci nu-i aur... și-n noi se simte izul
Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul...
În loc să mânui plugul, sau teasla și ciocanul
Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul
Cel rău al minții mele... și vremea este vama
Unde a mea viață și-a arăta arama.

«Să reproduci frumosul în forme» ne înveți:
De-aceea poezia-mi mă împle de dispreț...
Dator e-omul să fie a veacului copil,
Altfel ca la nevolnici el merit-un azil
Într-un spital... Acolo cârpească cu minuni
Păreții de chilie și spună la minciuni...
Da! ticălos e omul născut în alte vremi...
Sincer, îți vine soartea s-o sudui, s-o blestemi:
Blăstămurile însăși poet te-arată iarăși,
Al veacului de mijloc blâstâmul e tovarăș.
Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă
Ca în cadență rară să sune trist din coadă
Și-ntre-ofițerul țanțoș cu spada subsuoară
Alegere nu este, alegerea-i ușoară.
Pocnind în a lui haine, el place la neveste,
Fecioara-nfiorată își zice: acesta este...
Acesta da... Simțire tu ai și este dreaptă.
Nebuni suntem cu toții, natura-i înțeleaptă –
Un corp frumos și neted te face să iubești,
În brațul lui puternic tu simți că-ntinerești.
Doar nu ești tu, nebună
S-alegi în locu-i, fată, pe un împușcă-n lună,
Pe-un om care stă noaptea ș-a minții adâncime
În strofe o disface și o așază-n rime...
Soldatul spune glume ușoare – tu petreci...
Pe când poetul gingaș, cu mersul de culbeci,
E timid, abia ochii la tine și-i ridică.
El vorbe cumpănește, nu știe ce să-ți zică
Privindu-te cu jale, oftează – un năuc...
Și zile-ntregi stau astfel în jilț, ș-apoi mă duc
Și ani întregi putea-voi tot astfel ca să șez
Și-n inima copilei de fel nu-naintez.
Copil, copilul nu e ? voiește să petreacă.
Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă?
Ce-i zic Dumnezeire, și înger, stea și zeie,
Când ea este femeie, și vrea a fi femeie?
Și totuși... Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci:
– Aș vrea pe braț, aicea, tu capul tău să-l culci,
Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!
Acest cuvânt, Divino, mai zi-l odată, zi-l.
Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăș.
Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăș:
S-ajung o zi, în care, în strâmta mea chilie,
Tu să domnești ca fiică, stăpână și soție
Și-n ore de durere, când gândul mi-a fi veșted
Să simt cum dulcea-ți mână se lasă pe-al meu creștet
Ș-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate,
Să văd ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate...
Fugi, fugi! Ce te așteaptă cu mine într-un veac,
În care poezie și visuri sunt un fleac:
Nu te îndemn eu însuși ca să-mi urmezi în cale,
Să fiu nemernic martor nefericirii tale.
Decât să scriu la versuri, mai bine-aș bate toba:
Cu rime și cu strofe nu se-ncălzește soba.
Chiar inima-mi de-aș da-o să bei dintr-însa sânge:
Nevoia este ghiața ce-amoru-n grabă-l stinge.

...................................................

Visând astfel ia sama cu mine că petreci,
Copil cu gură caldă, cu piciorușe reci.
Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?
O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc...
De-un ceas tu caști în fața-mi – acuma-nsă dorești
Drept preț, să-ți spun amoru-mi în versuri franțuzești,
Idee! Și de brațu-mi atârni dulcele-ți braț.
Întorc spre tine capul, privesc fără de saț,
Cu gura de-al tău umăr încet și trist șoptesc:
– Ești prea frumoasă, Doamnă, și prea mult te iubesc!

[1876]



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!