Atâta infinit în jur,
Că acest gând se prelinge,
Mă părăsește și dispare -
Umple universul cu nimic.

Zâmbetul tău e atât de mare,
Încât nu-mi ajung dimensiuni să-l măsor,
Nici simțuri să-l simt,
Nici cuvinte sa-l explic,
Nici măcar timp să-l pot uita.

Încerc să ascult ce aud,
Și să văd ce privesc,
Să miros ce răsuflu,
Și să gust ce mănânc,
Să simt ce ating,
Să țin minte ce trăiesc,
Dar nu mă pot concentra asupra totului…

Dintr-o parte cresc, din alta îmbătrânesc,
Bine măcar că atomul care se tot învârtește ca un blestemat, rupt de centrilipse,
Nu poate plânge când energia uneori dispare:

A luat durerea cu el
Un domn lovit de mașină,
A rezistat din mândrie să plângă,
Și-a reținut strigătul de rușine,
Și când a decis că nu mai poate să tacă,
Era deja mort.

Privesc pisica toarce,
Își ascunde emoțiile atât de bine,
Încât nici nu le are,
Îmi amintesc de cerbul ucis la prima vânătoare,
Și de la mirosul acestei amintiri,
Pisica tresare.

Zâmbind înțeleptul mi-a ucis un pic de română:
Dacă pădurea e între copaci, atunci unde-i pădurea?

Atâta infinit în jur,
Că acest gând se prelinge,
Mă părăsește și dispare -
Umple universul cu nimic.