M-ați adus pe voalul albului de mireasă,
atins de lumini aparent fermecatoare,
am ascuns patetismul înfrânt în casă,
dar nisipul din clepsidră azi mă doare.

Eu v-am impletit metafora cu toamna
lăsând angoasa imaginii uitată,
am un tată plecat și o mamă: ,,doamnă’’
cu surâsuri în tristețea îngropată.

Eu mă rog cu palmele împreunate,
pe împreunarea lacrimii de mamă,
pierdută în amintirile schimbate,
cu un tablou al tăcerii pus în ramă.

Dar te rog Doamne dezleagă prizonierii
rătăciți pe serpentine ascendente
și redă-le permanența mângâierii,
uitată-n ecou de urlete stridente.

Mirările nu le explic prin cuvinte,
aripile de vultur îmi renasc crucea,
dar fă-ne Doamne acum iubirile sfinte
ca sclipirea lunii ce odată strălucea.