„Ochii aleargă pe obraz asemenea unor furnici”, (B. Fundoianu)
Coboară pe liane înfipte-n glezne,
Se divid în țepi de arici
Și sunt prefăcuți de tălpi în fluide bezne.

„Mărginitul vieții filtrând un infinit” (B. Fundoianu)
Se divide-n nemărginit ce taie bulgări de lignit
Din mina cerului cu intrarea într-un nor ca o părere cu toane gri definit,
Nemărginitul în ochi este răstignit.

Privirea aleargă prin spațiu sărind peste obstacolele lucruri,
Muscă dintr-un măr cu gustul desfrunzit pe papile în iridiscențe,
Își trimite ochii să deschidă cruguri,
Cu ecouri și reverberări de nuanțe culegând fotoni arși, umbre fosforescente de reminiscențe.

Vederea aleargă prin mărginitul vieții filtrând lumina în infinit,
Obosită, se oprește pe un punct reîntors în iris,
Ajunge de unde a plecat, din policromie șlefuit produs finit,
Corp străveziu de văz alb bronzat, cu ten de metis.