Obosit de aer cusut cu fum
și presărat cu miros de vară,
l-am zărit poposind
la a patra cupa de fericire.

îmi zâmbea cu-un ochi din profil,
eu îi sorbeam buzele din pahar,
m-am repezit cutremurând
o tânără inocentă,
îmbrâncind bunele maniere
peste orgoliul impertinenței,
ca să ajung la el,
acela care nu cunoscuse femeia
în adevărata sa valoare,
îi dusese numele în deșert,
o înecase în minciună,
și-o hrănise cu suferință,
o omorâse iubind-o cu patimă
fiindcă o confundase cu sine,
cu partea lui malefică.

îl pedepseam pentru păcatele sale,
îi rupeam câte o speranță,
și o atârnam de-un fir de păr negru,
apoi o aruncam pe fereastră...
uneori vântul o aducea înapoi
și el o păstra în palma dreaptă,
plesnind necredința
când începea să-l doară
câte un gol din fiecare inimă...
în talpa lui vedeam mii de inimi
călcate în fiecare zi.

ar fi obosit să mai respire,
dacă nu i-aș fi alintat gura,
conturându-i răsuflarea,
i-ar fi reclamat dinții lipsa mea,
iar limba i-ar fi secat de întristare,
poate chiar și pielea i-ar fi plâns,
eliberând câte o bucată de durere
din fiecare țesut cu venele sângerânde.

s-ar fi sărutat necuratul cu soarele
și luna ar fi făcut mătănii în cinstea demonilor,
ca eu să mă nasc o dată cu răsăritul,
slăvindu-l de-a pururea prin dăruirea mea,
dar eu aș face dragoste cu stelele
și m-aș înveli cu noaptea pe ascuns de soare,
mituind cu viață veșnică luna
în schimbul tăcerii sale de mormânt.

el – himera din trecut –
e-acum un cheag de amintire
dintr-un raft prăfuit
cu sentimente infinit de goale,
iar eu nu mai sunt deloc
ceea am fost demult...