Sclipeam genial,
nu-i asa, prea mult
pentru o biată anonimă,
bucată de viață
clipă de spațiu străină...

Pulsam ca o depărtare
nelimitată
din greseală
intrată
(de loc ajustată)
prin gaura aia de dor
numită tunel din vremurile
trenurilor interzise...

Sclipeam genial
in negura aia
stransă cu clestele
de veriga cătuselor vinovate
de non libertate...

Ce uitare sclifosită
te-a pocnit
intre amintiri,
ce indiferență aristrocrată
in bezna aia strălucitoare,
bocitoare de ifose barfite
la butoniera ziarului trandafirit...

Si eu, innoptandu-mă
in zori de zi, cenusie...
La naiba cu sclipeala
de inimă indrăgostită,
mi-am zis...
Si apoi
n-am varsta la care
batutul trotoarului
fie el si literar
mi-ar da
măsura cenusii
din care oricum n-ar avea rost
să renasc pentru tine...