Aveam chiar forma mea,
căci mă vedeam venind și din trecut.
Concomitent, mă îndreptam
spre locul întâlnirii
cu mine însumi
și toată devenirea aceasta
mă uluia.

Cu cât m-apropiam din viitor,
înțelegeam mai tare
sclipirea mea,
Antom.

Din dincoace de mine
m-apropiam prudent și
nu-mi venea să cred
că tot eu sunt acela.

Dar ce lumină radiază
această întâlnire și
ce căldură-mi arde-acum ființa ?!

Văpăi neomenești lucesc în spațiu
iar sacră, devenirea luminoasă
se stinge-ncet lăsând în locu-acesta vid.

Aproape dispărut,
eu,
martorul acestei întâlniri
n-aș mai dori să mă-ntâlnesc
vreodată
cu mine însumi.