Mai înainte de-a putea să ardă,
Când roua clipei curge-n mine, mută,
Râvnind secunda din amiezi pierdută
În sulițe de foc, temută hoardă,

Mocnitul jar din visuri ne sărută,
Pătruns în trupul spaimei ca o bardă.
Mlădia lui zvâcnire de ghepardă
Înfige-n carne ghiare, să le-ascută.

Mirările decise să se-avânte,
Uitările cu pași timizi și goi
Și flautul ce nu mai vrea să cânte

Să le zidim tăcuți între-amândoi,
Ca rosturi pământești să cadă frânte
La porțile castelului din noi.