Dan Puric, „Marele Mut” (așa l-au numit chinezii) a cărui expresivitate uluitoare înnobilează străvechea artă a pantomimei, este un vorbitor extrem de nuanțat, pe suportul unei gândiri surprinzătoare și complexe. De aceea, mai mult decât orice considerație din afară, pe Dan Puric îl definesc cel mai bine propriile fapte și propriile vorbe.

Această formidabilă locomotivă de imagine a României n-are probleme cu atingerea performanței, ci cu obținerea diurnei. Din fericire pentru noi - și din nefericire pentru trepădușii pseudoculturii - Dan Puric este (încă) tânăr, puternic și extraordinar de motivat în ceea ce face. Luptă singur pentru promovarea “brandului România”, deși nu e luat în considerare de proiectele MCC.

“Capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură”

Un interviu cu Dan Puric, dacă ești acordat pe frecvența lui de emisie, devine, în mod fatal și fericit, o tulburătoare maieutică despre adevărurile fundamentale ale lumii în care trăim, văzute de pe scândura scenei pe care trudește. “Când faci un bine pentru țară - spune el - nimeni nu-l recunoaște. Este ca într-o caricatură dintr-un ziar franțuzesc: o mamă scapă copilul din brațe într-un râu. Un tânăr, care se afla pe acolo, își riscă viața, sare în râu și salvează copilul. Vine mama copilului și, în loc să-i mulțumească salvatorului, îl întreabă: Dar basca unde e? Ei bine, asta mi se întâmplă mie de 20 de ani, cu autoritățile din România: mă întreabă de bască. Și-mi dau diurna după ce mă întorc din străinătate. Ba îmi mai și scot ochii că mi-au făcut o favoare, lăsându-mă să plec, să joc la Teatrul Regal din Anglia”.

- V-ați raportat vreodată la dimensiunea economică a actului de creație artistică pe care îl comiteți?

- Înainte de toate, trebuie făcută o trecere în revistă a schimbării de context istoric. Este evident că, după 1989, teatrul, arta în general, a funcționat conform statutului impus de ghetoul neocomunist: ca o instituție de supraviețuire. Elementul de viață era nul. În acest sens, trebuie să ne gândim la două etape: până în 1989 și după 1989. Până în 1989, destinul profesionalismului și al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea politică fiind monocefală, confisca valorile, pentru a se legitima prin ele, le instrumenta în scopuri ideologice, propagandistice, pe ideea de naționalism comunist sau de comunism pur și simplu.

- Naționalismul comunist nu e cumva o aberație, o struțo-cămilă? Căci, se știe, comunismul este în esență cosmopolit, internaționalist, iar naționalismul ține mai mult de doctrinele de dreapta...

- Cei care au inventat comunismul l-au făcut inițial internaționalist. Pe parcurs li s-a stricat jucăria și s-a ajuns la naționalismul de tip comunist, care este diferit de naționalismul creștin-ortodox sau cel de tip masonic.

- Adică la un naționalism “de partid și de stat”...

- Exact. Aici, condiția artistului era una de lagăr. El era folosit pentru a preamări, pentru a lăuda. Doar zona de divertisment era ceva mai liberă, dar și aceea era cenzurată. Asta nu înseamnă că, în aceste condiții, nu s-au produs opere de artă, chiar în zonele de cenzură. În clipa în care, în 1989, s-a spart zidul și am intrat în neocomunism, iar “eșalonul doi” a devenit mafie, forță economică, n-a mai fost nevoie de propagandă prin sectorul artistic. Valoarea a fost lăsată de izbeliște, nu mai prezenta nici un interes, căci capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură.

“Haimanalele politice n-au avut nevoie de legitimarea prin artă”

S-a întâmplat atunci un contrafenomen care ține de antropologia culturală: tot ce a fost pseudo-cultură înainte de 1989, tot ce a fost de proastă calitate (“Cântarea României” de exemplu, dar nu în totalitatea ei, căci s-au petrecut acolo și lucruri bune), a ieșit la vedere, s-a cristalizat și a creat o piață. O piață falsă, o piață a nonvalorii.

- A amatorismului?

- Nu, nu a amatorismului, pe care nu e bine să-l jignim, căci el reprezintă o fază a dezvoltării artistice. Și eu vin din zona aceea. Aici e vorba de o piață a nonculturii.

- Caracterizați în câteva cuvinte noncultura.

- Promiscuitate, pornografie, kitsch.

- Ce s-a întâmplat cu valorile culturale? Cum au supraviețuit?

- Cum spuneam, oamenii noștri politici – haimanalele politice, de fapt – n-au mai avut nevoie de legitimarea prin artă. În aceste condiții, marii artiști, dezamăgiți și deprimați, s-au retras în instituții bugetare, cu economii de tip primitiv, în care toată lumea este egală. În zona de subzistență economică, mai exact. Iar în zonele performante, de televiziune să zicem, au apărut oameni de calitate îndoielnică din toate punctele de vadere.

- România e vinovată în totalitate de ce i se întâmplă pe acest spațiu al culturii?

- Nu putem să aruncăm această vină numai pe spatele României, pentru că procesul de mitocănizare e internațional. “Familia Bundy”, sitcomurile, toate cultivă instinctele gregare. Mitocanul internațional și-a dat mâna cu mitocanul național. Mai există și o problemă de antropologie culturală: nivelul cultural al unei țări are legătură cu gusturile conducătorilor politici și ale liderilor economici. Ei bine, acești lideri, cei din ’90 încoace, vor manele, de fapt cultură de tip manea. Să nu se înțeleagă că aș avea ceva cu maneliștii, căci nu existența acestui tip de noncultură este problema, ci frecvența și întinderea apariției lor la televizor, în zona divertismentului de proastă calitate, a bășcăliei, care a luat locul umorului.

“După 20 ani de imbecilizare, calitatea este respinsă”

- Care este, de fapt, diferența dintre bășcălie și umor?

- Înainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care este o valoare a inteligenței. Ca orice act artistic –vorba lui Heidegger - umorul te trezește din rutină. La noi el a fost o armă de apărare și de rezistență. Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de bășcălie, care desacralizează totul. Bășcălia este de tip ateu, neantizant, ea își bate joc de orice fel de valori și repere. Acest sistem demolant al valorilor, care aparține omului mic, a ieșit în față. Și atunci a început să se creeze pe bandă rulantă doar acest gen de divertisment, invocând ratingul. Ceea ce este un fals, atâta timp cât excluzi alternativa.

- Telenovelele fac parte din categoria incriminată?

- Telenovelele sunt specifice lumii a treia. Ele sunt nocive chiar și pentru actori. Eu nu-mi acuz colegii, Doamne ferește, pentru că săracii nu mai au unde să-și practice meseria. Acceptă așadar să joace în telenovele, amestecându-se cu amatorii. E ca și când un neurochirurg ar avea mâna dreaptă un brancardier, care mai e și murdar pe mână. Imediat se face infecție. Prin analogie, așa ajungi să vezi un actor profesionist înconjurat de doi-trei amatori. Și știți ce se întâmplă? Profesionistului îi scad reflexele, are loc o contaminare inversă și toți actorii par amatori. Revenind la noncultură în sensul larg, efectele ei sunt dezastruoase în timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din ce în ce mai agresivă și aproape o chestiune de șantaj. După 20 ani de imbecilizare, dacă oferi calitate, ea este respinsă, căci între timp s-a creat dependența. Vorba lui Socrate: piața este plină de lucruri de care n-am nevoie. Acum consumatorii au false necesități, false determinări.

“Au făcut din cultură un fel de rezervație”

- Spuneați ceva de alternative. Unele televiziuni au programe culturale.

- Este doar o mimare a alternativei. Și când spun asta mă gândesc la TVR Cultural sau TVR Internațional care sunt niște catastrofe. Ei, săracii, nu înțeleg că actul de cultură este un organism plin de vitalitate și nu știu să lucreze cu așa ceva. Au făcut din cultură un fel de rezervație, un muzeu. Cultura înseamnă coeficient de putere națională. Să ne uităm puțin la țările civilizate. Și acolo este o luptă acerbă între structurile de market și cele culturale. Și totuși, cu excepția unor canale super-elitiste cum este Mezzo, ei reușesc să-și managerieze inteligent potențialul cultural, performanțele culturale, pe care le “injectează” în programele și emisiunile Tv, alături de alte emisiuni, unde cultura funcționează mai bine decât izolată. La noi programele culturale sunt înghețate și convenționale...

- Ca la un parastas...

Chiar așa. Și-atunci, omul de cultură, artistul, care este viu, n-are unde să se ducă: la muzeu nu vrea, în partea cealaltă nu-l primește nimeni.

- V-ați confruntat cu această situație?

- Bineînțeles. Eu am filmat la BBC, la RTL, în Anglia, în Franța, peste tot, cu spectacole de pantomimă. În România nu am apucat să intru în nci o televiziune. Nu m-a primit nimeni, nici chiar în Televiziunea Română. Și n-o spun ca să mă plâng, vă răspund la întrebare.

- Poate n-ați insistat destul...

- Ba da. M-am înscris inclusiv la concursul de scenarii. Dar, vedeți dumneavoastră, ei mă consideră tot out-sider, n-am fost ales. Au pus tot murdăriile lor ieftine, care le ilustrează perfect natura inferioară. Pentru că oamenii superiori sunt responsabili. De exemplu, dacă un om ajunge director al unui teatru național, sau al unei televiziuni naționale, el este responsabil față de națiunea respectivă. Și toată strategia sa managerială trebuie să țină seama de această exigență majoră, a interesului național.

“Există două culoare de jogging către cimitir”

- Ce strategie culturală ar trebui aplicată în România?

- O politică a certitudinii. Eu nu fac exerciții socratice asupra mamei mele. Pe de altă parte, cum să faci exercițiu de democrație în valorile naționale, punând-o pe Mădălina Manole alături de Noica sau Eminescu? Henry Coandă a spus că avem atât de multe genii că putem da cu împrumut. Este o certitudine. Iar certitudinile încep cu conștiința. Am fost debusolat pe vremuri, când un secretar literar de la Iași mi-a spus că Eminescu a fost și poet. “Cum ȘI poet?” – l-am întrebat eu, indignat. “Păi da, mă, că a fost mai întâi o conștiință”. O afirmație care face cât toată istoria literaturii a lui George Călinescu.


- Ce perspective avem să ieșim din situația în care suntem acum?

- Știți ce coeficient de inteligență și de talent are poporul ăsta? Vă rog să mă credeți, pentru că vorbesc în cunoștință de cauză, în două săptămâni Televiziunea Română poate deveni, în materie de divertisment, cea mai performantă din lume. Ceea ce, evident, nu se va întâmpla, din cauza acestei dictaturi a nonvalorii.
Dar vine o generație foarte bine înarmată genetic împotriva acestor rechini, care le va pune mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, în cultură depunerile sunt lente. Mai ales că acum avem o școală de teatru distrusă, o ciupercărie de academii de teatru din care actorii ies fără pregătire și fără perspective... În momentul de față există două culoare de jogging către cimitir: pensionarii, care sunt morți de vii, și tinerii, care sunt deja pensionari.

- Există alternativa emigrării…

- Da. Și asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece inși nouă pleacă afară. Iar problema este că ei nu pleacă din cauza banilor, ci din cauza imposibilității de a se manifesta. Această criză a potențialului care n-are unde să se manifeste, a fost creată de nonvalorile iresponsabile din România, care nici măcar nu-și pun problema ce face tineretul după ce termină școala. Iar reacția acestuia de a pleca, este corolarul replicii vulpii din “Micul prinț”: “Dacă vrei să fim prieteni, îmblânzește-mă, educă-mă. Dacă m-ai educat, ești responsabil”.

- Deci, încă o dată, există o soluție de supraviețuire?

- Noi, ca popor, pentru a supraviețui, trebuie să ne retragem în munți - în cultură. Altfel ne calcă gorilele cu Jeep-ul.