Gela Enea, nume mai puțin cunoscut, a debutat cu poemele din volumul "Dați-mi voie să trec" (1997), asumare a unui crez artistic orgolios, solidar cu biografia individuală devenită însuși destin al poeziei sale. Asemeni schiorului care vijelios strigă „pârtie!”, poeta și-a făcut loc prin ceea ce numește „insurecția inimii”, depășind manifestările inexpresive, fără ambiție și fără stil.
La distanță de optsprezece ani, revine în lumea literară cu "Steag alb într-un cântec negru". Critica a remarcat semnificațiile esențiale ale contrastului negru - alb, negrul reprezentând lumea tenebrelor, a spaimelor și agresivității, percepută însă în tonalități de litanie, grav-muzicale, în timp ce albul nu înseamnă capitulare, ci culoarea deschizând, după cum ne învață cercetătorii simbolurilor, drumul inițierii către revelații, către dobândirea stării de grație, cu alte cuvinte accesul la poezia autentică.
Acum, Gela Enea publică o nouă carte, "măști", (Editura "Scrisul Românesc", 2015, cu o prefață de prof.univ.dr. Ovidiu Ghidirmic), al cărei titlu trimite într-o direcție a disimulării și ludicului. Fără îndoială, există un asemenea palier al proiectării ființei în centrul unui univers artificial, mistificator, cu orașe fantomatice, bântuite de stafia Penei Corcodușa, în care existența poate fi trucată, unde vocația poetică este doar fantoșa vieții personale, iar jocul pare cea mai bună variantă a trăirii: „trăiește-n mine actorul grăbit venit direct din marile platouri / cu sânge acidulat de succes în rolul secundar din filmul mut / numai el știe cât am mimat” („hollywood my love”). Dar, adevărata structură de adâncime a poeziei Gelei Enea este de găsit în acele atitudini polemice care vizează „spargerea dogmei”, reacție la surogatele de fericire, lipsa credinței profunde ori la viețile-palimpsest, obsesie a inautenticului. Ca într-o veritabilă artă poetică, sunt repudiate unele teme predilecte ale generațiilor/promoțiilor ce s-au succedat în anii din urmă: „gata cu poezia despre dumnezei despre îngeri / vagabondând pe aleile strâmte ale cuvintelor / gata cu traseul frustrărilor marcate de bornele / unor silabe gâfâite spaimele vor dospi apocalipsele altcuiva / nu te-am iubit cât să mă dispersez în parfumul umbrei /.../ am pus punct expandărilor în borgianisme / și îmi cer iertare mie ca unui dumnezeu adevărat”.
A transfera lumea în text echivalează, la Gela Enea, cu o recunoaștere explicită a condiției de poet. Ne întâmpină o seninătate tragică în denunțarea iluziilor, iar lucrurile, amintirile sunt încărcate cu energii necesare încercării de a impune un mod poetic de locuire/situare în lume. Pornind de aici, să observăm pătrunderea eului într-un tărâm al magicului. În „katarița”, „punct și contrapunct” și, mai ales, în aparent atât de simplul poem „gârla”, aerul unui paradis abia bănuit străbate, pe coordonatele nostalgiei, un ținut construit din semne ale hieratismului aproape mitologic : „în copilărie îmi plăcea / să spăl rufe la gârlă / cu ligheanul în cap / păream pe jumătate amforă / vas încă nelocuit de vânt / spălam întâi combinezonul mamei / iar apa devenea mai limpede / căpăta o duioșie valul / și un parfum de mamă prundișul / că nu mă abțineam / să mă scufund / iar când ieșeam împrăștiind / pe iarba crudă / argintul stropilor // malurile musteau a pruncie / și albia se aduna într-un altar”. Este, cum se vede, redescoperit statutul ingenuu al copilăriei pentru a întemeia un fior cu motivație ontologică.
De cele mai multe ori, poeta își supraveghează atent, lucid trăirile pe care le supune operației taxonomice. „Clasificate”, ordonate după criterii oculte, secretizate, cele mai intime manifestări ale ființei sfârșesc într-o arhivă (chiar dacă sentimentală) destinată uitării.
Învolburare sufletească și impetuozitate a rostirii, furtună și avânt, par să fie mărcile poeziei Gelei Enea. De altfel, poeta chiar evocă la un moment dat „cultura Sturm und Drang”, nu în sens cultural istoric, ci, în cele din urmă, ca atitudine, uneori atrasă de patetismul flagelării. Supunere și spunere sunt alte căi de acces spre un discurs ce configurează acel imaginar poetic ritualizat cu potențial redemptiv. Dacă Gabriela Melinescu publicase un „Jurământ de sărăcie, castitate și supunere”, Gela Enea găsește în formula severă a acceptării vasalității ambivalența devoțiunii și a strigătului mai presus de nume. („jurământ de s(u)punere”). Poezia este percepută ca posibilitate de regăsire a sinelui în speciale ceremonii („vom continua să scriem în genunchi lângă fiecare cuvânt”) și în penitența acceptată ca alternativă la înșelătoarele „anotimpuri poetice”: „ mai bine-aș construi un templu să intru / în genunchi cu basmaua pe cap / să ies tunsă chilug / nimeni nu m-ar recunoaște doar câinele / ar continua s-adune-n blană apa de ploaie” („fără cuvinte”).
Măști este un volum capabil să impună un autor pentru care poezia tinde să devină singura-i legitimitate posibilă.

Prof. dr. Constantin M. Popa
("Scrisul Românesc", nr.12, decembrie, 2015)