În România aproape că nu se mai vede nimic altceva decât integrarea în Uniunea Europeană. Toate măsurătorile institutelor de sondaj, mă refer la cele care au vizibilitate și credibilitate, dau ca rezultate o imensă încredere în binefacerile reintrării noastre în Europa și o speranță bolnăvicioasă, chiar endemică, privind creșterea nivelului de trai. Adică o mărire fulminantă a salariilor. Nimeni din executiv nu se alarmează că, așa cum prevăd cercetările opiniei publice, românul ar vrea un salariu de 350 de euro, după integrare.
Într-o altă Românie, în alt secol, undeva pe la etajul trei al trustului de presă Media Pro, un grup de ziariști freca brainstorming-uri repetate pentru a găsi mult visatul titlu de brand pentru o nouă revistă destinată marelui public. Una din viitoarele publicații născute moarte, trecute și consemnate la indexul istoriei presei românești post-decembriste, avea să primească botezul în urma unui fapt banal. Când mințile redactorilor și ale specialiștilor în promovare erau încinse la maximum, cineva din grupul de lucru a sărit la fereastră auzind o bubuitură. Era un incendiu. Un mucalit rămas pe scaun, dezinteresat de proximitatea evenimentului, condiție sine qua-non pentru o publicație generalistă, a întrebat lapidar: “Ce se vede?” La auzul acestei formulări simple, un altul a replicat sec: “Ãsta e titlul!” Nu mai contează că publicație purtând abrevierea CSVD și-a dat obștescul sfârșit înainte de a-și spune povestea. Mirarea din titlu nu a stârnit apetitul de consumator al publicului românesc, prea puțin obișnuit să se întrebe încotro, ce, când, unde, cum? Lecția de viață scurtă a publicației ar fi trecut neobservată în zgomotul imund al scenei publice românești, nici cântecul ei de lebădă nu ar mai avea ecou, dacă nu s-ar aplica scolastic, perfid și actual, principiul său inițiatic de nedumerire. Cine suntem? Ce vrem? Încotro ne îndreptăm?
Nu e un secret pentru nimeni că nici condușii, nici conducătorii nu au prefigurat, în agendele prezente sau viitoare, nici o bucată din ceea ce s-ar numi interes strategic național.
Nimeni din actuala administrație sau din intelighenția românească nu știe să ne descrie o cale vizionară sau măcar un model minimal de existență post-integrare.
În occident, treaba previziunilor și a strategiilor de lungă durată este arvunită grupurilor de “Think-thanks”, care gândesc și proiectează cu date și cifre viitorul Europei în general sau al unei națiuni în particular. La noi grija zilei de mâine este un atribut al nepăsării sau o esență tare a imbecilității.
Deasupra speranțelor nu se vede nimic. Din psihologia socială a adormiților întru Domnul sau a teoreticienilor prezentului, fie de la noi sau de pretutindeni, se știe că iubirea pătimașă poate naște ură maladivă. Românul iubește Europa cu sentimentul copilului din orfelinat care nu-și cunoaște părinții. Ar sări în brațele oricui, dacă ar avea convingerea că primește ceva sigur, sau l-ar strânge de gât când s-ar prinde că urmează să fie înșelat în așteptări.
Ce se vede? Nici măcar luminița de la capătul tunelului. Nu are cine să apese pe tasta « on ». Rătăcirile lui Moise în deșert ar fi fost aievea necunoscute, dacă nu ar fi existat tăblițele. La noi nu mai are nici măcar cine să scrie pentru că e prea copleșitor corul sclavilor. Și nu suntem în Egiptul antic, ci în România modernă.