În data de 17 iulie, orele 17, sala mare a Cercului Militar, Constanța, va avea loc lansarea volumului de poezie "Arlechinul cu fesul pe dos", de Valeriu Barbu. Reproduc aici prefața volumului semnată de Valeriu Cușner:


Poezia - ca eliberare

Ca urmare a intervenției hotărâtoare a conducerii Cenaclului Literar “Mihail Sadoveanu”, din cadrul Cercului Militar și a Editurii „Neliniști metafizice” (ambele din Constanța), poetul Valeriu DG Barbu, deținut al Penitenciarul din Galați, își va lansa în orașul nostru, cel de al doilea volum de poeme “Arlechinul cu fesul pe dos” în ziua de 17 iulie la ora 17 în sala mare a Cercului Militar de pe strada Traian. Încă de la debutul său, prin volumul „Din cioburi”, lansat la Galați în luna martie a.c., Valeriu Barbu s-a dovedit un poet format, un homo ludens, cu o topică și un stil inconfundabil care se diferențiază de generația postmodernistă prin atitudinea față de cuvântul scris, prin adâncimea trăirilor și, mai ales, prin profunzimea ideilor.
De la bun început, în volumul „Arlechinul cu fesul pe dos”, tânărul poet ne declară:„m-am săturat să fiu normal în mine”, ipostaziindu-se într-un arlechin, ca o imună interfață între eul său, permanent cenzurat de luciditatea conștiinței, și circul derutant al speranțelor din afară, generat de actuala tranziție a societății noastre plină de candoare și intempestive cruzimi. Este o evidentă tentativă de apărare a sa față de mecanismele contondente ale unei lumi care orbecăie prin splendoare și balegă, cu toate farurile aprinse, spre desacralizare și căpătuială.
Întregul volum se desfășoară în alternanța celor două stări contradictorii; cea de histrion și cea a eului său cenzurat, asigurându-și cititorii de bunele sale intenții
(„vă voi fi / până-ntr-un târziu poetul”), și, mai ales, de dragostea sa, invitându-i: „să viseze cu mine”.
Astfel reușește să ne transfere, printr-o telepatică reflexivitate de tip carte-oglindă, iubirile sale, începând cu eidetismul copilăriei, unde mamei, cea: „mică și cuminte / cu ghiozdan de carton în poarta școlii” i-a venit „rândul să fie iar înaltă / prea înaltă” ( în conștiința poetului), continuând apoi cu prima sărutare, fără a-i numeri gura, dăruită celei care-i va deveni iubita cu „firele gândurilor cusute cu săruturi”. Iubirea i se augmentează, dăruind-o chiar și acelor femei care încă mai cred în „siglele comerciale ale sentimentelor”, lăsându-se amăgite „în așternuturi murdare” ca niște sirene gonflabile care își spală „chiloții cu votcă”.
Cititorii sunt cei care îl inspiră, cei care deja au realizat că „iubirea nu se explică” pentru că uneori „fericirea-i totuna cu tristețea”, scriind în viteză cu „sânge convertit de uitare și suflet bolnav de iubire”, întocmai ca Nichita, doar spre a obține mult doritul lor surâs ( al cititorilor n.n.), cei care sunt destinatarii înaltelor sale iubiri.
Nu același sentiment îl încearcă pentru cei care îl contestă, cu „nobila” lor invidie și ipocrizie, specifice breslei preapoeților second hand.
Aceeași înverșunare o simte și împotriva celor „ce mișto” se „mișcă-n legi”, cuibăriți în titluri”, lovind în „amărâtul cetățean”, vlăguindu-l „democratic de legal”.
Mecanismul imperfect al societății în care supraviețuiește, devine în fiecare clipă un „capăt al perspectivei fără întoarcere”, îl rănește în dincotro-ul așteptărilor sale, reducându-l la un simplu „detaliu în destinul altora”, o jucărie a timpului ce măsoară doar „distanța între frici”.
Se simte tentativa de pierdere a identității individului, specifică intrării în rotativa mașinăriei capitalismului, pentru că pentru unii „ lumina nu se mai întoarce la izvorul ei” ci „se preface în zid”, „ pleci fără să știi că pleci”, fără să iei nimic, întrebându-te: „Atunci, la ce am mai venit?”, concluzionând apoi și pentru el:„Cum mor / nu contează prietene…sunt în cădere”.
Tânărul poet însă dispune de elanul vital, cel evidențiat de Henri Bergson, pentru că „speranța mai are speranță” și pentru că, în duminicile singurătății, încă îl mai lovesc mirările (semne ale inocenței primordiale). și, deși se află într-o stare de bolnavă levitație metafizică („mi-s rădăcinile iar smulse din pământ”), își îmbracă iar costumul de arlechin când rostește „plutesc, dar nu plutesc deplin! Mulțumesc, totul e bine! Suntem nemuritori. Zamolxe ne cheamă”, „Închide-mi ușa, umbră și taci!”, Merg înainte !”
Iată dovada optimismului pentru că cest poet se poate elibera din oricare dintre Siberiile lumii noastre, deoarece spiritul său l-a ridicat deasupra coordonatelor captivității umane. Chiar editarea celor două volume, în condiții de detenție, constituie mărturia cea mai evidentă că prin poezie, Valeriu Barbu a devenit mai liber decât mulți semeni ai noștri care încă sunt încarcerați într-o mediocră „libertate”.


Valeriu Cușner